Branduri buzoiene

Carnaţii de Pleşcoi

Satul de provenienţă al cârnaţilor – Pleşcoi se află pe malul stâng al râului Buzău şi ţine de comuna Berca. Se spune despre cîrnăţarii din Pleşcoi că sunt moştenitorii unei tradiţii milenare,care ţine de migraţia pe plaiurile acestea a unor popoare cărora le trebuia mîncare uscată, rezistentă la drum lung, făcută din cît mai puţine resurse şi mereu la îndemînă, anume vitele pe care le păşteau în timpul îndelung, fără ţintă precisă, al migraţiei. Secretul care a adus faimă acestor cârnaţi nu constă numai în gustul lor deosebit, ci şi în străşnicia cu care este respectată reţeta, care nu este în sine un secret, numai că dacă nu respecţi întocmai proporţiile, îţi ies orice fel de cârnaţi, numai de Pleşcoi nu. Cu zeci şi zeci de ani în urmă, un sat din apropiere a fost botezat tocmai pentru că acolo se făceau sacrificările de animale pentru cîrnaţi, pastramă, babic şi ghiudem. E vorba de Urlători, actualul Valea Nucului, sat învecinat cu Pleşcoi. Acolo, din cauza mirosului permanent de sînge de animale tăiate, turmele sau cirezile care se coborau la apa Buzăului “urlau” şi, de aceea, locului i s-a spus Urlători.

Covrigii de Buzău

După 1800, la Buzău se stabilesc bulgari sîrbi şi greci. Cei din urmă îşi deschid cîrciumi şi, avînd negustoria în sînge, descoperă o combinaţie profitabilă pentru ei şi aspreciată de muşterii: la vin, ei servesc un produs alimentar în formă de inel, cu o coajă aurie şi crocantă şi un miez fin, cu o puternică aromă de făină albă de grîu. Produsul respectiv se numea “kovrig”, era ieftin şi uşor de preparat, aşa că, în scurt timp, în cîrciumile din tîrg, covrigii devin nelipsiţi: cîrciumarii îi aşezau în şiruri îmbietoare sau în cutii special din lemn, prevăzute cu capace de sticlă, pentru a le păstra prospeţimea şi savoarea. Clienţii cumpărau covrigi pentru a-i consuma la un pahar de vin, iar grecul era mulţumit: afacerea mergea strună. Puţini sunt însă cei care cunosc secretul acestei asocieri ingenioase. Specialiştii oenologi, între două degustări, mestecă miez de pîine care neutralizează orice altă aromă sau gust, astfel că la fiecare înghiţitură se pot aprecia întreaga savoare, mirosul şi buchetul vinului.
Brutarii locului şi-au însuşit reţeta, iar cei mai pricepuţi dintre ei au prins şi secretul de preparare, “ce”-ul care va transforma produsul în faimosul şi recunoscutul “covrig de Buzău”. Nişte împătimiţi ai meseriei de brutar, oameni ale căror nume s-au pierdut în timp, şi au pus măiestria şi o fărîmă de suflet într-o bucăţică de aluat. Pentru că numai aşa se explică de ce, combinînd nişte ingredient aflate la îndemîna oricui – făină, drojdie, sare, zahăr şi ulei -, brutarul scoate din cuptor inelul acela auriu-lucios, crocant şi plin de savoare.

Rosu de Blajani

Medaliat cu argint, la Festivalul International al Vinului de la Focsani, “ Rosu de Blajani” este unul dintre cele mai bune vinuri pe care le are tinutul buzoian.
Realizat in urma cu aproape cinci decenii, dintr-un amestec de struguri din soiuri autohtone si straine, recoltati de pe Dealul Soarelui , din zona Soresti-Blajani, secretul brandului ramane totusi “ invechirea” in butoaie realizate din lemn de stejar care transmite vinului toate aromele pajistilor si poienelor de munte , capatand aroma de fructe de padure .

Podgoria “Pietroasa”

Aşezate la cotul Carpaţilor de curbură, parte componentă a podgoriei Dealu Mare, mai vechi decît tezaurul “Cloşca cu pui”, ne întîmpină plantaţiile de vie de la Pietroasa. Despre cultura viţei de vie pe aceste meleaguri se aminteşte încă din secolul VI î.Hr., în scrierile lui Homer şi Herodot, iar în documentele româneşti, începînd cu anul 1502, cînd se vorbeşte despre o “vamă a vinului” şi despre tarife de vamă referitoare la exportul mai multor butoaie de vin spre Orient. Prin abundenţa şi calităţile lor, vinurile de pe aceste meleaguri erau foarte solicitate şi în străinătate. Stolnicul Cantacuzino vorbeşte despre convoaiele de care, ce făceau săptămîni şi luni, ca să transporte vin spre Viena, Budapesta, Polonia, Crimeea sau Italia.

În secolul XIX, viticultorii se confruntă cu atacul masiv de filoxeră, care a provocat însemnate distrugeri. Spre sfîrşitul secolului, a fost declanşată, la Pietroasa, o adevărată bătălie pentru refacerea patrimoniului, ceea ce a determinat apariţia acestui nou tezaur. Un tezaur răsărit din munca şi priceperea milenară a oamenilor, la care s-au adăugat multă pasiune şi hărnicie. Un tezaur plin de arome şi culoare, care iese învingător la multe confruntări internaţionale, culegînd aurul şi argintul medaliilor, într-o panoplie impresionantă.

Chiar şi în arhitectura locuinţelor ţărăneşti, se reflectă practicarea viticulturii – casă înaltă cu piviniţă în care se depozitau tocitorile şi butiile. La acestea, se mai adăuga, pînă nu de mult, şi un “bordei” numit “cămară”, amenajat pe fiecare proprietate de vie, unde era lăsat peste iarnă un butoi cu vin, din care se putea servi orice drumeţ. Era mai simplu să oferi o cană cu vin decît una cu apă, asta din cauza abundenţei vinului în zonă şi a lipsei surselor de apă, specifică solurilor calcaroase. În schimb, solul calcaros, care depăşeşte 60% în zona Pietroasele, cît şi expoziţia sud-estică a plantaţiilor fac ca razele soarelui, care învăluie de la răsărit pînă la apus viţa de vie, să aducă strugurii la supracoacere. Aceste condiţii de excepţie determină o mare acumulare de arome în boaba de strugure şi de culoare, în cazul vinurilor roşii, care au aici o personalitate distinctă.

De-a lungul timpului, zona viticolă Pietroasa s-a afirmat ca o adevărată Mecca a viticulturii româneşti, prin truda multor generaţii de viticultori şi oenologi. La Pietroasele, în anul 1893, s-a înfiinţat prima Pepinieră viticolă, unde s-a experimentat obţinerea celor mai valoroase soiuri de viţă pentru viticultura autohtonă. Tot aici, în 1932, sub îndrumarea academicianului Gherasim Constantinescu, ia fiinţă prima şcoală de pivniceri şi viticultori din ţară, care timp de 40 de ani a fost o adevărată pepinieră de specialişti horticultori şi oenologi. Şi, pentru a continua tradiţia, în 1941 se înfiinţează prima cramă din România, dotată cu utilaje mecanice de prelucrare a strugurilor, devenind nucleu al industriei de vinificaţie.

Calitatea vinurilor “Pietroasa” este confirmată de medaliile şi distincţiile obţinute: Medalia de Argint, 2001, cu Tămîioasa Românească, recolta 2000, la Mendoza-Argentina, unde au participat 450 de firme producătoare de vinuri, de pe întreg mapamondul; Locul III la Concursul Mondial din 2002, la Bruxelles, cu soiurile Merlot, Fetească Neagră şi Pinot Noir; Medalia de Aur la Concursul Internaţional de la Istanbul, în 1994, cu soiul Merlot, recolta 1988.